Puterea obișnuinței

Când obișnuința continuă să funcționeze după ce realitatea s-a schimbat

M-a mâncat în coor să fac update la sistemul multimedia al mașinii și am circulat o săptămână cu blue screen și funcționalitate limitată, fără senzori, AC, cameră, radio sau navigație. În teorie, era doar un update de software. În practică, am descoperit că mașina mea poate deveni foarte repede o bucată scumpă de metal care știe să meargă înainte și înapoi, ceea ce, dacă stai să te gândești, era suficient pentru generațiile anterioare de șoferi și probabil pentru majoritatea oamenilor care au inventat roata.

Problema nu a fost nici măcar că nu mai aveam funcțiile respective, m-am descurcat. Am pus telefonul pe suport, am folosit oglinda ca un om din paleolitic și am reglat temperatura aproximativ după principiul „dacă transpir, e prea cald, dacă tremur, e prea frig”. Ce m-a surprins a fost cât de repede mi-am dat seama cât de mult mă bazez pe lucrurile astea fără să-mi mai dau seama că le folosesc.

Și atunci mi-a picat fisa că obișnuința este, de fapt, una dintre cele mai mari puteri pe care le avem și una dintre cele mai periculoase capcane în care putem intra.

Creierul nostru este un animal leneș într-un sens foarte elegant. Nu vrea să reinventeze lumea în fiecare dimineață. Dacă a găsit o cale care funcționează, o păstrează. Dacă ai învățat că dimineața te ridici din pat, mergi la baie, faci cafea, verifici telefonul și începi ziua într-un anumit fel, după suficient timp nu mai este nevoie să decizi nimic.

Obișnuința ne scutește de o cantitate enormă de energie mentală. Nu trebuie să-mi negociez cu mine însumi fiecare antrenament. Nu trebuie să analizez dacă merită să-mi pun centura de siguranță sau să-mi conving creierul că trebuie să conduc pe partea dreaptă a drumului, ceea ce este probabil unul dintre puținele lucruri pentru care putem fi recunoscători că au fost transformate în automatism.

Problema apare când obișnuința continuă să funcționeze după ce realitatea s-a schimbat, iar noi suntem foarte buni la a ne autosabota.

Putem să rămânem ani întregi într-un loc de muncă care nu ne mai face bine pentru că știm deja cum să funcționăm acolo. Putem să păstrăm aceeași relație cu oamenii din jur, deși relația s-a schimbat, pentru că am învățat demult cine este „ăla care critică”, cine este „ăla sensibil”, cine este „ăla care nu se ține de cuvânt” și cine este „ăla care trebuie să rezolve tot”. Putem să răspundem la aceeași situație cu aceeași furie, aceeași retragere, aceeași glumă, aceeași explicație sau aceeași defensivă, deși omul din fața noastră nu mai este omul cu care am învățat reacția respectivă.

Obișnuința nu are nevoie să fie bună ca să supraviețuiască, doar să fie familiară.

Așa ajungem la partea perversă a poveștii. Confundăm foarte ușor familiarul cu binele. Dacă ceva ne este cunoscut, creierul îl percepe ca fiind mai sigur, chiar și atunci când știm rațional că ne face rău. De aici apar toate situațiile acelea în care omul spune „știu că nu-mi face bine, dar parcă nu pot să mă opresc”.

O obișnuință este mai mult decât o acțiune repetată. Este o scurtătură pe care sistemul nostru nervos a construit-o pentru a nu mai trebui să negocieze de fiecare dată cu realitatea. Iar când încerci să schimbi ceva vechi, nu te lupți doar cu comportamentul. Te lupți cu toată infrastructura construită în jurul lui.

De asta uneori schimbarea pare atât de disproporționat de grea.

Vrei doar să nu mai verifici telefonul dimineața și descoperi că mâna ta știe deja drumul înainte să apuci să te gândești. Vrei să începi să alergi și descoperi că după o zi proastă există o voce foarte convingătoare care îți explică de ce tocmai azi nu este momentul potrivit. Vrei să vorbești altfel cu partenerul/partenera și descoperi că, atunci când apare exact situația în care te-ai certat de o sută de ori, gura pornește singură pe traseul vechi.

Este ca și cum ai avea o potecă prin pădure. Dacă mergi pe ea suficient de mult, devine din ce în ce mai ușor de parcurs, iar celelalte variante par din ce în ce mai incomode. La un moment dat nici nu mai percepi poteca drept una dintre variante. Crezi că acolo este drumul.

Asta este și motivul pentru care uneori avem nevoie de o perioadă în care lucrurile să ne fie date peste cap.

Când mi-a murit sistemul multimedia, dintr-o dată a trebuit să fiu atent la lucruri pe care înainte le făceam fără să mă gândesc. Am redescoperit cât de mult din condusul meu era construit pe niște mici automatisme. Și, deși nu mi-a plăcut deloc să circul fără toate funcțiile alea, experiența mi-a arătat ceva ce probabil nu aș fi observat dacă totul ar fi continuat să meargă perfect.

Uneori ai nevoie să pierzi temporar un confort ca să vezi cât de mult te-ai bazat pe el.

Cred că același lucru se întâmplă și în viață.

Un concediu ne poate arăta cât de absurd de mult muncim. O perioadă fără telefon ne poate arăta cât de des îl verificăm. O conversație dificilă ne poate arăta cât de automat devenim defensivi. O schimbare de job ne poate arăta cât de mult din identitatea noastră era construită în jurul rolului profesional. O relație care se termină poate scoate la suprafață nu doar durerea pierderii, ci și toate comportamentele pe care le consideram „eu”, deși erau, poate, doar niște adaptări repetate suficient de mult.

Și aici cred că puterea obișnuinței poate fi folosită în ambele direcții.

Dacă repetăm suficient de mult ceva bun, acel lucru începe să ne poarte singur. Nu mai trebuie să avem chef să facem sport de fiecare dată. Nu mai trebuie să ne motivăm să citim, să dormim bine, să fim atenți la oamenii pe care îi iubim sau să ne ținem de promisiunile făcute nouă. La început trebuie să împingem noi comportamentul. După o vreme, comportamentul începe să ne tragă pe noi.

Asta este partea aproape magică a obișnuinței: la început disciplina construiește obiceiul, iar mai târziu obiceiul începe să susțină disciplina.

Numai că trebuie să fim atenți la ce construim.

Pentru că un obicei prost nu arată neapărat ca un obicei prost. Uneori arată ca o viață foarte bine organizată. Te trezești, muncești, rezolvi, plătești, faci cumpărături, răspunzi la mesaje, te uiți puțin la televizor, te culci și repeți. Totul funcționează, nu există nicio criză, nu arde nimic și tocmai de aceea poate dura ani până când apare întrebarea incomodă: „Stai puțin, eu când am ales să trăiesc așa?”

Cea mai importantă formă de libertate nu este să poți face orice vrei, ci să poți observa ce faci fără să mai știi de ce.

Să te uiți din când în când la propria viață ca la o mașină care tocmai a rămas fără sistemul multimedia și să vezi ce funcționează încă atunci când toate automatizările dispar. Să te întrebi ce faci pentru că ai ales și ce faci doar pentru că ai făcut și ieri. Ce păstrezi pentru că încă îți este folositor și ce păstrezi pentru că ți-ar fi incomod să recunoști că nu mai are sens.

Nu trebuie să schimbăm totul, am înnebuni dacă ar trebui să decidem conștient în fiecare dimineață cum ne spălăm pe dinți, pe ce drum mergem și dacă vrem sau nu să respirăm.

Dar din când în când merită să scoatem câte un sistem din priză.

Să schimbăm drumul spre casă fără motiv. Să stăm într-o altă parte a mesei. Să facem lucrurile puțin diferit. Să ne uităm la o reacție pe care o avem de douăzeci de ani și să ne întrebăm dacă mai este a noastră sau dacă doar am uitat că, la un moment dat, am învățat-o.

Pentru că obișnuința este una dintre cele mai bune invenții ale creierului nostru, dar are o mică problemă: nu știe când să se pensioneze.

Iar uneori, ca să afli dacă mai alegi tu drumul, trebuie să lași pentru o vreme navigația să moară.